a. În contextul în care (formula următoare e a lui Horia-Roman Patapievici) nu avem o piaţă a ideilor, este foarte inspirată – chiar mai mult: cu atât mai inspirată – ideea editurii Humanitas de a repune în circuit (într-o versiune îmbogăţită) una dintre ultimele cărţi care au stârnit – şi în cantitatea reacţiilor, şi (adesea) în calitatea lor, şi în durată lungă – dispute foarte aprinse în spaţiul nostru cultural. Este vorba despre lucrarea istoricului şi eseistului Lucian Boia De ce este România altfel? Zece ani mai târziu (acesta este titlul actual).

ă. Apărută iniţial în 2012, cartea dlui Boia a fost intens adulată şi contestată. La finalul ediţiei îmbunătăţite de acum e (din nou foarte inspirat) plasat un foarte selectiv dosar de presă – diversitatea reacţiilor dau seama despre pasiunea (da, uneori chiar pasiunea critică) de care a avut parte această carte.

â. O scurtă paranteză care poate da un cadru de lectură actuală şi mai adecvat în raport cu această carte – aproape simultan cu volumul de faţă, tot la Humanitas, a apărut o altă carte cu aceeaşi semnătură, intitulată O privire teoretică asupra istoriei. E o carte de cărţi, pentru că masivul volum cu acest titlu adună, de fapt, patru volume deja publicate de Lucian Boia – volume care survolează chestiuni de metadiscurs, de – să spunem aşa – filosofia istoriei. E vorba despre Jocul cu trecutul, Pentru o istorie a imaginarului, Un joc fără reguli şi Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri).

b. „Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis”, notează într-unul din eseurile listate mai sus Lucian Boia şi ne semnalează, totodată, direcţia din care priveşte materia istorică/ istoriografiei.

c. Revenind la cartea de referinţă pentru acest „Alfabet”, să spunem că puţine formule au avut parte de un – fulgerător şi deopotrivă de durată – succes precum e cazul cu adverbul de mod altfel. Acesta are, pur şi simplu, un alt destin în discursul public de la noi imediat după folosirea sa în titlul cărţii atât de faimoase a lui Lucian Boia.

d. De altfel, despre ce a putut să provoace acest... „altfel” odată cu cartea De ce este România altfel?, însuşi istoricul îşi mărturiseşte şocul: „Sunt de-a dreptul uluit. E cuvântul de care se împiedică nu puţini dintre criticii mei, şi unii se împiedică rău de tot”.

e. Mai mult: „noutatea pe care ţin să o împărtăşească, cu satisfacţia unei neaşteptate şi preţioase descoperiri, este că nu doar românii, ci toate naţiile sunt altfel”.

f. Ar fi putut fi altfel în legătură cu altfelitatea propusă de Lucian Boia? O spune chiar el, cu regret, dar şi uşor ironic: da, dacă şi-ar fi intitulat cartea De ce este România altfel, după cum altfel sunt toţi ceilalţi?. Şi comentariul de rigoare: ar fi fost „mai puţin expresiv poate, dar anulam din start principalul motiv de neînţelegere”.

g. În legătură cu acelaşi „principal motiv de neînţelegere”, în prefaţa pe care a scris-o pentru ediţia a doua (apărută prompt, în 2013), Lucian Boia reaminteşte ceva elementar – că eseul său începe cu această formulare, cât se poate de limpede şi spectaculos de des ignorată: „Ţările şi naţiunile sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor”.

h. Aşadar, Lucian Boia nu neagă dreptul altor ţări de a fi „altfel”, ba chiar proclamă că e inevitabilă o asemenea stare de fapt. Nu dizolvă istoria României, nu îi ignoră calităţile, plusurile, excelenţele. Nu ţine un curs despre excepţionalismul românesc – fie el şi „în oglindă”. Ceea ce face în acest eseu, în mod fundamental, este să compare. Ceea ce supără foarte tare – încă supără! – nu e adevărul acestor comparaţii, ci mesagerul, istoricul adică, şi opţiunea acestuia de a le aduna, de a le ordona.

i. Sunt suite de comparaţii – rezonabile – ghidate de interesul de cercetare de a afla „altfelul românesc, fiindcă, evident, românii sunt altfel altfel”.

î. Sunt, spune Boia, trei repere majore pentru comparaţiile decente în care trebuie să fie implicată România. Unul, care ţine de vecinătăţile imediate. Un altul care ţine de aspiraţiile naţionale occidentale. Al treilea, care pune în discuţie centralitatea europeană a României. Pentru a avea o imagine cât se poate de limpede cu privire la istoria altfel a României, toate aceste trei comparaţii sunt obligatorii.

j. Argumentul lui Lucian Boia ia în calcul şi o altă perspectivă – una care pune în joc ideea că „România s-ar putea să fie încă mai altfel”.

k. Cum aşa? Mai altfel „în raport nu cu o ţară anume, ci cu un «model ideal», sintetic şi neutru, fie european, fie regional”. E o direcţie a demonstraţiei, asumă Lucian Boia, care nu poate fi, fatalmente, completă şi riguroasă, „deşi, pe segmente, sunt destule serii statistice care dau de gândit”.

l. Chiar şi aşa, a merge într-o asemenea direcţie e esenţial, pentru că o atare opţiune rafinează perspectiva pe care alege să o ilustreze L. Boia. Seriile de contraste care pot fi observate – survolând tematic şi cronologic istoria noastră – sunt, spune istoricul, realmente izbitoare.

m. Trei exemple, numai, în acest sens (ele însele dând seama de altfelul românesc). 1) „România interbelică, cu faţada ei atât de occidentalizată, e ţara care, chiar în comparaţie cu vecinii, deţine recordul la analfabetism şi la mortalitatea infantilă; 2); România e ţara care intră în comunism cu cei mai puţini comunişti şi iese cu cei mai mulţi; 3) tot în comunism – afişează mai întâi o stridentă ideologie antinaţională, iar în faza ulterioară, o ideologie naţionalistă la fel de stridentă”.

n. Apropo de stridenţa ideologiei naţionale, multe dintre reacţiile dure la adresa argumentului cu care lucrează Lucian Boia în acest eseu pot fi înţelese şi dacă sunt filtrate prin ceea ce spune, ca o reverenţă adâncă, Gabriel Liiceanu despre demersul impresionant al istoricului: „Nici un domeniu al ştiinţelor umaniste nu a ieşit mai avariat din anii comunismului decât istoria României. Şi nici unul nu a fost mai radical primenit după 1990. Acest lucru românii i-l datorează lui Lucian Boia. A fost nevoie de cineva capabil să slujească adevărul ca patimă intelectuală, pentru a înfrânge minciuna şi răstălmăcirea cu cele mai puternice rădăcini afective. Graţie lui Boia, istoriografia română a făcut pasul de la mitologie la ştiinţă. De aceea, locul lui e foarte sus în recunoştinţa pe care se cuvine să i-o întoarcem.“

o. Sumarul comparaţiilor pe care le propune Lucian Boia în această carte – comparaţii care vin până spre deceniile de democraţie post-1989 – nu este măgulitor. Poate fi însă foarte util – şi pentru cunoaştere în sine, şi pentru dimensiunea lor practică – dacă privim către acestea cu onestitate.

p. În cuvintele lui Andrei Pleşu: „Mie, personal, lectura cărţii mi-a priit. Am aflat lucruri pe care nu le ştiam şi m-am simţit mai motivat decât înainte să reflectez la posibile ieşiri din «excepţionalismul» românesc... E drept că lucrarea dlui Boia inventariază particularităţi româneşti aflate mai curând în jumătatea melancolică a istoriei europene. Dar e infinit mai igienic să fii conştient şi iritat de scăderile tale decât să moţăi euforic într-o paralizantă încântare de sine.“

q. Altfelul românesc – aşa cum este el analizat şi încadrat de Lucian Boia în eseul publicat în 2012 – vizează o ţară care este „la coada Europei”. Aceasta este una dintre mizele majore ale acestui text: „problema de demonstrat era de ce nu merge România, de ce ne aflăm la coada Europei”.

r. Volumului iniţial din 2012 îi este adăugat acum – la un deceniu distanţă – un eseu mai scurt (cam cât jumătate din dimensiunile eseului originar) în care aduce la zi problematica (şi suita de probleme inventariate în textul prim). Nici acum ce se vede nu este din cale-afară de măgulitor.

s. Textul cel nou se intitulează „Ce aţi făcut cu România? Impasul cultural” şi e scris „la sfârşitul lumii”. „Este cu siguranţă sfârşitul unei lumi, al lumii în care am trăit până acum”.

ş. Moare o lume – o lume în care unul dintre locurile comune e acesta: am fost fericiţi şi nu ştiam că am fost – şi, din chinurile sfârşitului, crede Lucian Boia, „va răsări curând o nouă alcătuire”.

t. Cum e România faţă cu lumea nouă (să sperăm – deşi nu e prea realist – că nu minunata lume nouă)? Iată verdictul de etapă al profesorului Lucian Boia: „adevărul e că în dezbaterea problemelor grave, la scară planetară, românii strălucesc mai curând prin absenţă”.

ţ. În plan intelectual (apropo de comparaţii...): „până şi vecinii bulgari au ajuns să fie mai prezenţi şi mai imaginativi”.

u. De ce aşa? Pentru că: „Noi aşteptăm să vină istoria peste noi. Nici o grijă, va veni cu siguranţă”.

v. Provocare: „vom fi oare capabili să ne ridicăm la înălţimea unei dezbateri cruciale privitoare la schimbarea din temelii a lumii? Problema e în primul rând de ordin cultural. Avem curajul să ne avântăm în larg şi să privim deschis şi fără prejudecăţi în jurul nostru lepădându-ne cu deosebire de retorica naţionalistă (şi, implicit, izolaţionistă), care nu mai are nimic de-a face cu lumea de mâine?”

w. Completarea verdictului de etapă: „până acum, din păcate, nu am adus nimic interesant în discuţie. Se pare că istoria se va face, şi de data aceasta, fără noi”.

x. Linia de argumentaţie a noului eseu publicat la ceas aniversar întăreşte – în lumina noilor fapte acumulate în dreptul României în ultimul deceniu – perspectiva sceptică pe care o propune textul originar.

y. E ceva relevant care s-a schimbat în aceşti ultimi ani – „reluarea creşterii economice într-un ritm destul de susţinut. În materie de PIB, România a ajuns să stea relativ bine, aproape de nivelul Poloniei şi al Ungariei”. Dar (citez acum dintr-o intervenţie publică recentă a dlui Boia care are legătură directă cu apariţia acestei noi ediţii a cărţii sale): „Relele structurale, din păcate, au rămas cam aceleaşi. Ba au ieşit la iveală şi altele, mai puţin luate în seamă până acum. Pandemia a pus în evidenţă starea jalnică a spitalelor româneşti. De la Revoluţie încoace, statul nu a construit niciun spital. În cele existente, mă refer strict la reţeaua de stat, mai curând ai şanse să mori decât să te vindeci. S-au petrecut lucruri cumplite, precum repetatele incendii soldate cu zeci de pacienţi arşi de vii. La fel de suferind e şi sistemul de învăţământ. Proiectul «România educată» pare a fi fost o simplă glumă. Deocamdată trăim într-o Românie în mare măsură needucată şi această lipsă de educaţie se află la rădăcina multor rele de care suferă societatea românească”. Defilăm, în continuare, cu atât de numeroase recorduri negative în Uniunea Europeană.

z. E un tablou întunecat altfelul românesc la zi. „E clar că România de astăzi arată simţitor mai bine decât România de la începutul anilor 1990”, notează Lucian Boia. Tot el adaugă: „ar fi trebuit însă să arate cu mult mai bine”.